Ultima zi a festivalului de la Cluj a fost şi cea mai relaxată dintre toate. Ne-am hotătât să ne supunem şi noi ritmului de viaţă molcom, tipic ardelenesc, şi să nu mai alergăm frenetic dintr-o parte în alta a oraşului în încercarea de a ajunge la cât mai multe dintre evenimetele pe care le-a presupus CFW. Am făcut o vizită la Universitatea de Arte şi Design, am fost în backstage să luăm pulsul repetiţiilor şi pregătirilor şi ne-am întâlnit cu prieteni şi colegi mai vechi. A fost, de asemenea, şi prima seară în care am plecat la timp spre Grand Hotel Napoca, unde se ţineau prezentările. Asta pentru că eu m-am hotărât să port cizmele pe care Dana Iuga le-a creat pentru colecţia Segmentări a Andrei Cliţan. Neavând experienţă cu ele, mă mişcam eeeextrem de încet, aşa că am fost nevoiţi să ne luăm o marjă de timp ca să nu mai întârziem şi să stăm în picioare, ca în a doua seară. După o căzătură de pe platformele de 23 cm (în backstage, măcar atât) şi schimbat câteva locuri în front row mai târziu, au început şi mult-aşteptatele prezentări. Chiar le aşteptam cu interes, pentru că după ce am văzut în prima parte a zilei cam toate colecţiile pentru ziua respectivă (în culise), am conchis că mai toate urmau să fie bune.

Seara a debutat cu unul dintre invitaţii din Grecia, Evangelos Kavathas. O colecţie curată, fără prea multe artificii, dar nu extrem de unitară. Rochiile au fost scurte, de lungime medie şi lungi, din mătase, satin sau bumbac cu inserţii de organza. Au existat şi încercări de drapaj, însă nu foarte elaborate şi neîndeajuns de dezvolatate pe parcursul colecţiei pentru a fi luate în seamă. Nu am înţeles alegerea acelor curele care arată destul de cheap pentru nişte ţinute care îmi imaginez că se vor de cocktail. Nici din punct de vedere cromatic asocierea vişiniu-albastru nu a dat pe nimeni pe spate. Cred că dacă rămânea la paleta alb-beige-gri avea mai mult de câştigat.

***

Cu tânăra Diana Niţă ne-am întâlnit în backstage înainte să înceapă show-urile, la fel ca şi cu majoritatea designerilor. Fugitiv, căci avea de făcut fitting-ul şi repetiţia, ne-a arătat câteva piese din colecţie şi ne-a explicat cât de greu a fost să realizeze “solzii”/ ataşamentele cubice sau în formă de iglu de pe mânecile jachetelor şi de pe pantaloni. Formele ei au fost, într-adevăr, greu de realizat, mai ales că a lucrat cu materiale destul de neprietenoase, care riscau să se sfâşie la cea mai mică tăietură sau întindere. Jos pălăria pentru execuţie. Şi pentru faptul că a ţinut minte că s-a înscris la un festival în care se prezintă colecţii pentru sezonul toamnă-iarnă 2010-2011.

Diana spune despre sine că o inspiră “arhitectura avangardistă, conceptele minimaliste, muzica experimentală, literatura japoneză, cinematografia asiatică şi peisajele îngheţate ale Islandei”. Toate acestea s-au resimţit în colecţia ei, începând de la fundalul sonor potrivit atmosferei pe care a vrut să o creeze (pe muzica suedezilor de la The Knife), trecând prin culorile glaciale şi terminând cu imprimeurile hi-tech (care, graţie tăieturilor ingenioase în material, se oglindeau ca într-un caleidoscop). Sigur că unui asemenea concept nu putea să-i alăture pantofiori cu toc şi genţi purtate pe antebraţ , aşa că a plusat cu încălţăminte sport cu talpă ortopedică înaltă şi cu borsete supradimensionate, efectul fiind, într-adevăr, maxim. Ţinutele trebuie privite, totuşi, şi în detaliu. Chiar dacă par destul de…spaţiale, ele au şi o doză de feminitate punctată îngenios prin imprimeul cu cosiţe de pe rochiile şi salopetele albe. Iar jacheta de fâş cu tăietură de sacou e cea mai bună invenţie pentru iarnă. N-ai crede că s-ar zice despre o colecţie atât de conceptuală aşa ceva, dar mie mi s-a părut călduroasă, purtabilă şi, mai ales, stylish. (genul de colecţie pe care ţi-ai dori să o vezi purtată pe pârtiile de schi în loc de eternele jachete albe/aurii de la Bogner)

***

Nu ştiu restul lumii cum a perceput mersul lucrurilor, dar mie mi s-a părut că CFW şi-a spălat toate păcatele în cea de-a treia seară. Nu au fost toate organizate chiar à la carte, dar parcă mi-au pierit toţi nervii când am văzut că avem şi noi designeri cu propuneri pertinente. Şi că Diane Pernet a fost acolo să vadă.

Următoarea prezentare a fost cea a Cristinei Bâtlan pentru brand-ul Cristhelen B. Îmi asum subiectivismul şi mărturisesc că a fost preferata mea din toată seara şi cred că din tot festivalul. Asta pentru că în timp ce o urmăream mi-am dat seama că la fel cum a prezentat-o la Cluj, putea să o prezinte liniştită şi pe un podium de la Milano sau Paris şi ar fi primit aceleaşi laude. Pentru că a avut tot ce îi trebuie unei colecţii bune: o idee, continuitate, materiale bune şi execuţie fără cusur. S-a văzut importanţa unor accesorii gândite special pentru colecţie, care să vină în completarea hainelor (nu împrumutate de la nişte magazine care nu au nicio legătură, doar aşa, ca să nu defileze modelele desculţe – vezi Otter).

Încălţămintea cu talpa din piramide ne e deja familiară din preview-ul colecţiei pe care l-am văzut la Soiree de la Mode – In Memoriam Alexander McQueen. E genială şi chiar sper să facă parte dintr-o linie de lux care să apară în magazinele Musette (Marian Pălie a folosit-o deja în pictorialul Go West din ELLE mai, cu preţ specificat, deci sunt toate şansele să fie puse în vânzare). Apoi, genţile supradimensionate, plicurile, curelele de pe rochii şi nu în ultimul rând, colierele adorabile din piele cu pietre aplicate au desăvârşit colecţia. Sigur că aici doamna Bâtlan a fost avantajată de faptul că deţine propria ei fabrică de marochinărie şi că nu a trebuit să se chinuie ca Ada Bucşă, de exemplu, să îşi realizeze toată colecţia împreună cu mama ei la nişte maşini vechi de cusut. Şi la capitolul haine a avut un avantaj, căci înainte să înceapă afacerea cu pantofi şi genţi, madame B. s-a ocupat cu importul de materiale textile. Aşa că pentru propria ei colecţie a ştiut unde şi mai ales ce să caute pentru a ajunge la cel mai bun rezultat.

Trebuie să recunosc că la Soiree nu m-a impresionat cu doar trei ţinute. Mi se părea că nu sunt altceva decât un suport gri pentru nişte accesorii bine realizate. Dar acum, când am văzut colecţia întreagă, parcă am înţeles unde ţinteşte. Aproape toate rochiile erau construite în partea din faţă ca o armură fixată bine pe trup, dar cu marginile lăsate să fluture pe lângă braţe şi cu spatele ori lăsat gol, ori acoperit cu materiale mai delicate, ori brăzdat de curele. Trebuie să fi fost şi muzica şi încrederea cu care păşeau fetele pe podium care mi-au sporit gradul de fascinaţie.

***

Despre Carmen Secăreanu credeam că a intrat în silentio stampa după participarea la Festivalul Pasarela din 2008. Ştiu că a colaborat cu Avon pentru promovarea parfumului InBloom (pentru care a realizat instalaţii cu flori albe amplasate în locuri-cheie din Bucureşti) şi pentru lansarea rujului Mega Impact Ultra Colour Rich (pentru care a realizat o mini-colecţie integral roşie, care a fost expusă în mall-uri şi magazine precum Nissa, Forever 18 şi Olsen), dar nimic altceva. Ne-am bucurat, aşadar, de revenirea ei cu ocazia Soirée de la Mode in memoriam Alexander McQueen şi, cu atât mai mult, de prezenţa ei la Cluj.

E obositor să vizionezi în jur de 10 colecţii una după alta, fiecare cu alt concept, cu altă muzică, cu alte lumini. De multe ori ţi-ai dori să ai buton de pauză, unul de rewind şi unul de zoom cu care să te joci după bunul plac pentru o deplină comprehensiune a ceea ce se desfăşoară în faţa ochilor tăi. Momentul lui Carmen a fost unul de respiro în cadrul serii. Modelele ei au defilat încet, având drept coloană sonoră o piesă a Ceciliei Bartoli. Am înţeles, în cele câteva minute ale prezentării, că mesajul pe care îl transmite Carmen Secăreanu e că moda poate să fie frumoasă şi fără chin (da, da, chinul acela pe care ni-l însuşim zilnic din dictoane precum “Ca să arăţi bine, nu trebuie să te şi simţi bine”). Dacă mă întrebaţi pe mine, pantofii bărbăteşti scot în evidenţă gleznele unei femei la fel de bine ca o pereche de pantofi cu tocuri ultra-înalte. Evident, nu purtaţi cu cea mai lungă şi fluidă rochie de seară cu broderii aurii, ci cu piese austere, strucurate şi decupate, care nu ţipă în niciun fel. Nici măcar atunci când e vorba de jachete roşii de fâş, cărora ai impresia că au început să le crească formaţiuni organice pe mâneci. Nici măcar atunci când inspiraţia din folclor e dusă la punctul în care sunt confecţionate fuste, căciuli şi manşete din blana de capră din care îşi fac păstorii şubele.

Dar chiar când ai fi tentat să crezi că hainele semnate Carmen Secăreanu respiră un aer monahal, te uiţi cu atenţie şi vezi o bluză din oraganza prin care lasă să se întrevadă culoarea pielii sau o cămaşă care respiră prin tăieturile ca nişte branhii. Sau că pantalonii şi fustele negre sunt pe interior de un roz nebun. Chapeau!

***

Caped Crusader, Soldier of Love, Little Red Riding Hood – nu ştiu dacă au fost şi sursele ei de inspiraţie, dar mie astea mi-au venit în minte în timp ce urmăream colecţia Claudiei Castrase. A fost foarte simpatică în backstage când nu ne-a lăsat să ne uităm la haine, “pentru că nu ne-ar fi spus nimic dacă nu erau îmbrăcate de cineva”. În ideea că hainele trebuiau să se mişte ca să creeze impactul dorit de ea. Şi a avut dreptate – nu apreciezi o tăietură la adevărata ei valoare dacă nu vezi materialul cum se vălureşte, dacă nu simţi cum capa taie aerul atunci când modelul coteşte pe podium după ce face poza finală.

Rochiile Claudiei sunt simple, dar feminine. Plisate şi cu talia marcată (pe alocuri cu centuri împletite – adorabile), în culori care au pornit de la beige, au trecut prin kaki şi maro şi s-au oprit la negru. Accentele de roşu sângeriu au condimentat ţinutele, făcând referire şi la latura poetică a colecţiei – capele erau purtate de cruciaţi. Sau de Scufiţa Roşie

***

Şi Iris Şerban a realizat o capă care cel mai probabil va deveni emblematică pentru stilul ei. O capă créme care ar trebui să poarte denumirea millefeuilles şi pe care nu prea ai cum să nu ţi-o doreşti, alături de o rochie lungă din mătase de culoarea şampaniei, cu mănuşi scurte şi cu un port-cigarette în mână, dacă se poate. De fapt, nu prea ai cum să rezişti rochiilor lui Iris în general. Mie mi-a plăcut cel mai mult cea ultra-volumetrică, în care m-aş învârti până aş cădea din cauza ameţelii şi apoi m-aş ridica din nou şi m-aş învârti în sens opus, doar ca să văd straturile de tulle gri şi alb cum dansează în jurul meu.

Au mai fost, desigur, rochiile negre pentru covorul roşu, pe un umăr sau tip bustieră, scurte şi atît, scurte cu spatele gol, scurte cu trenă, scurte în faţă şi lungi în spate sau integral lungi. Şi toate aplicaţiile de material în acelaşi dulce stil millefeuilles cu care Iris s-a jucat pentru a conferi greutate frumoaselor ei rochii. Şi, ca o notă edgy, a colaborat din nou cu artistul Radu Viţălaru pentru imprimeuri. Mesajul Do Not Cross e exact nota de sarcasm de care are nevoie o femeie când poartă o rochie lungă şi asupra căreia sunt aţintite toate privirile.

***

Păcatul show-urilor în calup e că, inevitabil, îi fac pe cei din public să compare colecţiile între ele şi, deşi nu e vorba despre un concurs, la sfârşit vei auzi vorbindu-se doar despre jumătate din ele, în timp ce altele pălesc cu totul. Luate separat şi puse în alt context probabil că ar avea mai multe de spus. Cam asta s-a întâmplat cu fetele de la Delight (Grecia), care au trecut destul de neobservate. Colecţia lor a fost una bună, însă nu îndeajuns de spectaculoasă ca să rămână în memoria colectivă. Toate ţinutele debordau un aer şcolăresc: şosete negre lungi până deasupra genunchilor care lăsau să se vadă îndeajuns de mult din coapsă încât să nu îţi lase impresia că e un look chiar atât de cuminte precum ar sugera cămăşile cu gulere constrastante şi fustele plisate. Mi-a plăcut jocul cu lungimile (diferitele bucăţi de material din fuste şi rochii erau tăiate inegal), dar mai ales cel cu culorile – de la contururile negre pe suprafeţe albe, la blocurile de culoare, până la accentele vişinii care pe gris-fer au dat extrem de bine.

***

Raluca Coman e un nume nou în design-ul românesc. Şi pentru că e nou-venită, e hotărâtă să facă o declaraţie prin hainele ei. Aşa cum Adrian Oianu e fixat pe rochii, Raluca Coman a declinat salopeta pe parcursul întregii sale colecţii. O abordare care ni s-a părut interesantă încă din culise, când vedeam modele defilând în salopetele diafane, dar nu ştiam de cine erau create. Voilà, mystery solved.

Cred că a fost una dintre puţinele colecţii în care combinaţia tafta-organza-satin (mai gros şi mai puţin lucios, ce-i drept) nu a fost asemănătoare combinaţiei perdele-draperii. Colecţia ei a fost despre un tip de feminitate atât de asumată încât nici nu mai aveai ce să le reproşezi transparenţelor. Culorile pudrate de bej, rosé şi gri au salvat-o de la gândul că e sexualitate explicită. Acum, ce inventezi ca să le porţi şi în afara dormitorului rămâne la gradul de inventivitate al fiecăreia .

***

Ultima, dar nu cea din urmă, a fost prezentarea lui Agnes Toma (aceeaşi Agnes Toma care deţine magazinele Alb şi Negru). Ei bine, aici putem sta de vorbă despre o colecţie care a avut de toate: de la deux-pièces-uri la rochii de cocktail, rochii lungi de seară şi un fabulos sacou din brocart, fără a renuţa la ideea de unitate. Nevoia de a le avea pe toate acestea vine, ne-am gândit, dintr-un defect profesional. Agnes are puncte de desfacere. Are experienţa magazinelor şi deja ştie ce înseamnă cererea publicului. Ştie că există viaţă înainte şi după ziua în care porţi rochia de mireasă pe care ţi-ai cumpărat-o din magazinul ei. Apoi, s-a văzut, la fel ca în cazul doamnei Cristina Bâtlan, faptul că are o industrie în spate. Materialele şi execuţia pieselor din colecţie vorbesc de la sine.

Mi-a plăcut că, deşi, cum spuneam mai devreme, Agnes lucrează pentru magazine, are o întreagă industria în spate etc, nu a lăsat impresia de designer blazat, care a renunţat să mai fie creativ doar pentru că a spus ce a avut de spus până acum şi pentru că şi-a făcut o clientelă. Hainele ei sunt 100% purtabile şi mai reuşesc să spună o poveste: cea a unor veritabile doamne, care încă mai servesc un ceaiul în ceşti de porţelan, care nu ar ieşi din casă fără să se aranjeze, care cunosc istoria modei şi ar putea oricând să-ţi vorbească despre perioadele din care au fost inspirate ţinutele pe care le poartă cu atâta demnitate. Iar sacoul…wow!

***

După toată nebunia şi vorbăria despre Cluj, după insultele şi plângerile unora sau altora, eu îmi menţin părerea că a fost o experienţă frumoasă. Bineînţeles, asta din punctul de vedere al celei care nu a stat şase ore după autocar în ziua plecării şi care nu a fost izolată în Polus Mall la un târg de accesorii despre care aproape că nu s-a pomenit. Lăsând deoparte faptul că nu am avut chiar cele mai bune locuri în front row, aşa cum erau descrise în invitaţia pompoasă, ne-am simţit bine pentru că am întâlnit, încă o dată, oameni interesanţi şi dedicaţi pasiunii noastre comune, indiferent de poziţia în sală. Şi pentru că am văzut câteva show-uri de-a dreptul promiţătoare (dincolo de cazarea la hoteluri mai mult sau mai puţin de lux şi de petrecerile de după, să nu uităm, ele au fost chintesenţa festivalului!).

Am rămas, totuşi, cu câteva semne de întrebare la care sper să primim răspunsuri şi care ar face bine să fie doar probleme tehnice, ca la prima ediţie. Cum au fost aleşi invitaţii din străinătate? I-a invitat cineva sau s-au înscris? Şi dacă s-au înscris, nu a existat o selecţie? Exemplul cel mai bun e Choi Boko din Coreea, care a venit cu nişte propuneri care nu au adus deloc prestigiu festivalului. Cred că i-a plăcut unei singure persoane – şi respectivei doar pentru că avea menirea de a fi împotriva opiniei generale.

Şi apoi, de ce nu s-a respectat sezonul toamnă-iarnă 2010-2011, pentru care trebuiau să fie create toate colecţiile?Evident, asta nu se aplică în cazul tuturor, dar au existat cazuri concrete de designeri care au venit cu colecţii de acum doi sau trei ani!

Şi, deşi am militat noi împotriva comunicatelor de presă cu care poţi să duci de nas publicul cum vrei tu, aceasta a mai fost încă o lacună a festivalului. Nimeni nu a ştiut cum se intitulează colecţiile, cine sunt designerii din străinătate sau debutanţii. Şi nu, pe site-ul festivalului nu erau informaţii mai edificatoare.

Acestea fiind spuse, ne vedem la Iaşi în iunie şi înapoi la Cluj (cu o organizare mai bună) în noiembrie, căci dacă tot avem trei festivaluri (şi există zvonuri că se vor mai inventa şi altele), măcar să fie bune.

fotografii: mauVErt

text: Ioana Voicu