.
.
Tag Archives: Londra
Vederi din SHOWROOM – Kristina Dragomir
Posted by on 8 May, 2012
Kristina Dragomir este printre singurele persoane din România care îşi pot adjudeca titlul de “milliner” – ea desenează, realizează, decorează şi vinde pălării. Chiar dacă de la absolvirea secţiei de pictură a Universităţii Naţionale de Artă din Bucureşti a schimbat job-uri în publicitate, make-up, styling şi realizare de accesorii pentru propriul brand, Dog Work, Kristina ştie acum că trebuie să îşi canalizeze toată energia în domeniul cu potenţial enorm pe care s-a hotărât să îl resusciteze: acela al realizării de pălării.
Showroom-ul Kristinei Dragomir este, fără doar şi poate, unul dintre cele mai frumoase locuri din Bucureşti. Situat în “block-haus”-ul în care, la un alt etaj, Liviu Rebreanu şi-a petrecut ultimii ani din viaţa bucureşteană, spaţiul de întâlnire al Kristinei Dragomir cu clientele este un vestigiu perfect conservat al Micului Paris.
Încă de la intrarea spaţioasă în scară, treptele şi coloanele din marmură, îţi dau sentimentul că te afli într-o clădire impozantă din perioada interbelică. La primul etaj vei descoperi o uşă înaltă, în spatele căreia se ascunde lumea fascinantă a pălărierului. Apartamentul are tavane înalte şi pereţii de un alb optic, proaspăt vopsit. Ca să insufle aerul de apartament parizian, Kristina şi soţul ei au delimitat zona de showroom de cea de locuit cu o uşă din lemn şi sticlă vitrată, au spart peretele dintre camera cu pălării şi salon pentru a lărgi spaţiul şi, ca o tuşă finală, au ornat pereţii cu stucaturi elegante din ipsos.
Faţă de showroom-ul Dog Work, care a fost decorat în spiritul Alice in Wonderland, cu pereţii pictaţi în culori vii şi cu personajele de la tea party reprezentate în diferite forme, showroom-ul actual este unul epurat, o dovadă a maturizării Kristinei atât din punct de vedere estetic, cât şi în ceea ce priveşte business-ul. De altfel, acesta este cel de-al şaselea showroom în care a poposit, dar este convinsă că acum a făcut alegerea potrivită.
Aici, cele mai importante sunt pălăriile. Pentru a le pune în evidenţă, Kristina a renunţat la obiecte inutile şi a distribuit cu grijă decoraţiuni simple, dar ingenioase, care să nu fure acesoriilor create de ea lumina reflectoarelor. Dulapul şi masa pe care sunt aşezate pălăriile sunt realizate din lemn alb, la fel şi rama oglinzii veneţiene şi mulajele de capete cu gâtul foarte lung care parcă ies din pereţi.
Veioza înaltă şi cel de-al patrulea membru al familiei, câinele samoyed, sunt şi ele de un alb imaculat. Pe lângă capetele de sticlă sub formă de borcan cu dop de plută, Kristina a aşezat pălării şi pe obiecte de porţelan semnate de celebrul italian Piero Fornasetti, al căror laitmotiv este chipul Juliei, o femeie descoperită la întâmplare într-o revistă, declinat în nenumărate ipostaze.
Pentru că vede reinterpretările ca pe o provocare, Kristina a folosit cufărul vechi de 130 de ani pe care l-a găsit la un târg de antichităţi drept suport pentru televizorul cu ecran generos, pe care rulează mereu Fashion TV. Candelabrele au fost şi ele achiziţionate de la un târg de antichităţi de pe Kiseleff, iar mânerele uşilor au fost alese ulterior pentru a urma linia pictată a obiectelor de iluminat. În continuare, Kristina plănuieşte să restaureze ferestrele casetate originale ale apartamentului, pe care le-a descoperit întâmplător în curtea interioară a blocului.
Pălăria ca business
I-am urmărit Kristinei Dragomir colecţiile încă de pe vremea liniei de accesorii Dog Work. Ştiam că debordează de imaginaţie şi creativitate, însă mi-am imaginat-o mereu o persoană rezervată şi discretă, care preferă să se exprime prin ceea ce creează. Au contraire, după câteva ore în care am ascultat-o povestindu-ne parcursul sinuos al carierei sale, am descoperit un personaj foarte dinamic şi bine ancorat în realitate.
Kristina Dragomir are alergie la « nu se poate ». Când îi vine o idee, nu mai doarme noaptea până nu îi găseşte şi o soluţie. Departe de ea gândul că artistul este un personaj iresponsabil, cu capul în nori, care trăieşte într-un turn de fildeş, deconectat de restul lumii. Munca în publicitate, cu deadline-urile aferente, a disciplinat-o foarte mult. Kristina crede în profesionalizare şi în faptul că merită să aprofundezi studii în toate domeniile care te pasionează. După şase ani de facultate, când a început să lucreze în publicitate, şi-a dat seama că pe lângă masterul în Estetică şi Sociologia Artei, are nevoie şi de unul în Comunicare şi Relaţii Publice – ceea ce a şi făcut.
Nu au împiedicat-o niciodată reacţiile celorlalţi sau « gurile rele », pentru că a considerat dintotdeauna că cel mai bine e ca atunci când nu ştii ceva, să te pui la punct, pentru a ţine pasul cu vremurile. Această teorie i-a fost demonstrată de cuplul de pălărieri în vârstă de 78 de ani, din Londra, care şi-a mutat şcoala de realizare de pălării pe Internet, pentru că şi-a dat seama că în prezent, persoanele interesate de această meserie nu mai au timp şi resurse să petreacă patru luni la Londra pentru a se perfecţiona în arta relizării pălăriilor. Kristina a urmat cursul online atunci când s-a hotărât că nu mai vrea să facă alte accesorii în afară de pălării şi a fost foarte încântată de amabilitatea cu care i s-a răspuns la orice neclaritate.
Atunci a constat că nu numai la noi, ci în întreaga lume, realizarea de pălării este o meserie pe cale de dispariţie. Unul dintre cele mai mari impasuri este lipsa calapoadelor, care sunt foarte greu de realizat. Potrivit Kristinei, în toată lumea lumea mai există în jur de 10 persoane care ştiu să trateze lemnul astfel încât să rezulte calapoade suficient de moi încât să poţi înfige ace în ele, dar suficient de rezistente încât să fie durabile.
Astfel, ea lucrează pe calapoade englezeşti, făcute de meşterii care fac calapoadele pentru pălărierii Reginei, dar şi pentru millinineri celebri ca Philip Tracey sau Stephen Jones. Tot din Anglia cumpără şi majoritatea materialelor. Penele, de exemplu, sunt tăiate cu laserul şi vopsite în ateliere speciale, de unde îi sunt trimise în ţară exact în formele şi culorile pe care le schiţează. În atelierul ei din Bucureşti are loc munca cea grea, aceea de a trage materialul pe calapod. Această acţiune solicită foarte multă forţă fizică, aşa că între timp, Cristi, soţul Kristinei, este şi el pălărier, atunci când nu pune muzică sub pseudonimul de DJ Arabu.
Deschiderea propriul atelier a fost una dintre cele mai mari provocări cu care s-a confruntat de când s-a spucat de făcut pălării. După ce prima colecţie, realizată în colaborare cu personalul de vârsta a treia de la Casa Venus, i-a dat bătăi de cap enorme, Kristina a muncit necontenit pentru a strânge suma necesară pentru a-şi deschide propriul atelier. Atunci a fost perioada în care a făcut legendarele 7000 de pălării într-o lună sau cele 25.000 de accesorii capilare în altă lună. Nici în momentul de faţă nu este foarte uşor să găsească persoane cu care să lucreze în atelier, tocmai de aceea are în plan deschiderea unei şcoli în cadrul căreia să împărtăşească toate cunoştinţele pe care le-a acumulat în această meserie.
Pălăria ca artă
Pentru Kristina, pălăria este un accesoriu fascinant. Crede cu tărie că poate scoate din anonimat orice ţinută, nu neaparat una somptuasă, de seară, în care pălăria este dictată de dresscode. Ştie că mai are mult de lucrat la mentalitatea publicului, atât în ceea ce priveşte purtarea, cât şi în ceea ce priveşte realizarea acestor opere de artă.
Mecanismul este în felul următor : clientele îşi fac o programare la showroom, unde au prima întrevedere cu Kristina. În funcţie de înălţime, fizionomie, culoarea pielii şi a părului, acesta le face recomandările de rigoare. Apoi urmează o discuţie despre ţinuta la care urmează să poarte pălăria şi dacă este vorba despre un eveniment special sau pur şi simplu vor o piesă nouă în garderoba de zi. Apoi se iau măsurile pentru, diametru, înălţimea calotei şi lăţimea borurilor.
Pălăria este realizată, aşadar, sur mesure, pe un calapod care are dimensiunile cele mai apropiate de cele ale clientei. Durata de execuţie a unei pălării este de aproximativ o săptămână, pentru că totul este realizat manual. Probabil că foarte multă lume nu conştientizează volumul de muncă pe care îl presupune acest proces, raportat la preţurile accesibile pe care Kristina a încercat să le păstreze, însă ea ştie că pe lângă piesele livrate, ea trebuie să ofere consultanţă şi totodată educaţie, într-o ţară care nu are tradiţie în a purta pălării.
Viitorul într-o meserie uitată
Se poate spune despre pălărieri că sunt nebuni, dar Kristina mărturiseşte despre sine că este « bolnavă » după modă încă de când era mică. Acum, pălăriile sunt drogul suprem, pentru că îi solicită imaginaţia în moduri în care nu s-a aşteptat vreodată să fie provocată. După experienţa în toate domeniile în care a activat, Kristina a ajuns la concluzia că trebuie să extragi tot ce e frumos în artele plastice clasice şi să găseşti modalitatea să transpui totul în ceva mai aproape de oameni. În cazul ei, limbajul curent de exprimare îl reprezintă pălăriile, pe care vrea să le trateze de acum încolo la nivel de sculptură.
Momentan se află în perioada de probă pentru a deveni Furnizor al Casei Regale a României, iar printre planurile de viitor, putem să dezvăluim că va urma o linie de pălării pentru bărbaţi şi departajarea liniei couture de una industrializată, cu preţuri foarte accesibile. Mai mult decât atât, consideră că după împlinirea acestor ţeluri, va avea un business suficient de bine organizat încât să pătrundă pe piaţa internaţională. Şi ce loc mai bun pentru a păşi cu dreptul în industria mondială, decât la prestigiosul târg Tranoi, care se desfăşoară în timpul Săptămânilor Modei de la Paris ?
foto: Claudiu Enescu
Text: Ioana Voicu
Vederi din SHOWROOM: MURMUR
Posted by on 24 April, 2012
Andreea Bădală vorbeşte despre hainele pe care le creează cu aceeaşi voluptate cu care vorbeşte despre un vin bun sau despre un fel de mâncare gătită la rang de artă. Lucrează intens şi riguros pentru MURMUR, brand-ul pe care îl creşte cu atât de multă plăcere încât decizia de a renunţa la postul de assistant studio manager la Alexander McQueen, în detrimentul propriei afaceri, pare perfect justificată.
Întâlnirea cu Andreea Bădală a fost o invitaţie în povestea ei misterioasă şi seducătoare. Cu aerul că trăieşte în America anilor ’40-’50, Andreea ne-a poftit în showroom, unde am găsit toate piesele din colecţia The Good Wife aşezate aproape matematic pe mese de călcat lângă globuri mari de lumină, dar şi pe stendere iluminate cu lămpi industriale. Decorul simplu şi funcţional în care sunt plasate piesele MURMUR, veritabile instigatoare de gânduri neortodoxe, redă exact sentimentul pe care îl inspiră Andreea ca personaj.
În ziua în care ne-am întâlnit, buclele de divă burlescă îi cădeau perfect pe umăr şi acopereau o parte din găurile tricoului coroziv de culoarea milkshake-ului de mentă. Purta pantaloni plume cu buzunare, imprimaţi cu buline şi o pereche de pantofi vintage decoraţi cu pene. Nimic din înfăţişarea Andreei nu e indiscret sau exagerat, însă ceva din privirea de jad lasă să se întrevadă o senzualitate înnăscută, cea pe care a imprimat-o liniei de lenjerie şi prêt-à-porter cu care a făcut furori atât aici, cât şi în străinătate.
După ce ne-am făcut comozi în salonul de primire, am lăsat-o pe Andreea să ne povestească despre paşii pe care i-a urmat în carieră. Cu o voce calmă şi cu un discurs foarte coerent, ea ne-a istorisit parcursul pe care l-a avut din facultate până în prezent. Pentru că studiile de la Universitatea de Artă şi Design din Bucureşti nu au fost suficiente, Andreea s-a concentrat foarte mult pe profesionalizare înainte de a face marele pas către un brand propriu. Aşadar, a făcut stagii de pregătire la Venera Arapu şi Maria Lucia Hohan în ţară, şi la Richard Nicoll, Tata-Naka, Emilio de la Morena şi Alexander McQueen Menswear în afară.
Stagiul la Alexander McQueen
Ştiam despre acest internship la McQueen şi eram foarte nerăbdători să aflăm cum a fost să îl cunoască şi să lucreze cu unul dintre cei mai influenţi designeri ai erei noastre. Andreea îşi aminteşte cu drag despre experienţa unică pe care a trăit-o în cele patru luni de stagiu şi vorbeşte cu modestie despre întâlnirea cu geniul Lee McQueen: „era un tip foarte moody; vorbea foarte puţin, dar cei care lucrau cu el înţelegeau exact ceea ce voia el să exprime”. Nu a ajuns acolo întâmplător, ci a fost unul dintre cele mai înalte target-uri pe care şi le-a setat în materie de studii.
Ştia că după ce a petrecut suficient de mult timp în atelierele de creaţie pentru femei, avea nevoie de experienţă şi în divizia de menswear, pentru a se concentra pe disciplina detaliilor subtile şi riguroase. Acolo a învăţat cea mai importantă lecţie despre ce înseamnă concept şi tehnică impecabilă, în timp ce a lucrat la colecţia toamnă-iarnă 2010/2011 a brand-ului. În sediul McQueen din Londra, în care există o mică industrie foarte bine pusă la punct, nişa Andreei a fost pe tipar creativ. A făcut şi a refăcut sute de tipare şi a lucrat mult pe mulaje, pentru ca, în final, una dintre jachetele propuse de ea să fie prelucrată la Milano şi introdusă în prezentare. Perfecţionismul şi perseverenţa ei au făcut să fie unul dintre cei patru stagiari care au plecat împreună cu echipa McQueen de la Londra la Milano, pentru prezentarea colecţiei din timpul Săptămânii Modei pentru bărbaţi. Atunci s-a ivit şi oportunitatea de a se angaja în companie, când s-a eliberat un post de assistant studio manager, iar cei vizaţi pentru ocuparea lor erau cei mai buni stagiari, printre care şi Andreea.
A fost cea mai grea decizie pe care a luat-o vreodată, însă a hotărât că a stat suficient de mult încât să vadă care e mecanismul din spatele unui brand atât de puternic şi că după această experienţă, este pregătită să se întoarcă în România, unde să îşi deschidă propriul atelier.
Cum s-a născut Murmur?
În timpul şederii în Londra, începuse să îşi contureze în minte ideea despre ce vrea să facă. Oraşul a fost cel propice pentru a observa că acolo, lumea nu ezită să îşi exprime sexualitatea prin vestimentaţie, iar acesta nu trebuie să fie neaparat un aspect vulgar. Ba mai mult, a avut ocazia să se documenteze despre brand-uri de lenjerie cu un impact major pe piaţa de lux, ca Agent Provocateur sau Bordelle şi a descoperit magazine specializate pe ideea de lux erotic, precum preferatul ei, Coco de Mer.
Cu toate acestea, scopul Andreei nu a fost să creeze doar lenjerie intimă, în sensul tradiţional al cuvântului. A vrut ca prin piesele pe care le imaginează, să se întoarcă la valoarea estetică iniţială a femeii, aceea de tezaur sublim. Mai mult, a avut flerul să realizeze că pe piaţa de la noi, erotismul nu este exprimat la nivel de artă, ci doar în cel mai vulgar mod cu putinţă, şi că acesta ar fi segmentul ideal pe care ea să îl exploateze.
Aşa s-a născut MURMUR, numele care să exprime senzualitatea fără să o strige. În prima colecţie, Traces, Andreea le-a pus cămăşilor şi salopetelor nişte fermoare speciale care, bruscate, se desfăceau dintr-o singură mişcare. În cadrul aceleiaşi colecţii a dezvăluit rochiile şi tricourile corozive, realizate din tricot gravat. Filosofia lor este că în timp, se dezbracă singure pe tine, găurile accentuându-se după fiecare spălare. Ideea acestor tricouri a venit în urma unor experimente în atelier şi a devenit, între timp, un proces atât de complex, încât Andreea şi echipa ei au ajuns să prepare singuri culorile dorite pentru fiecare model în parte şi doar după aceea să trimită materialele în ateliere specializate unde să fie vopsite.
A urmat colecţia Magnetise, pentru toamnă-iarnă 2011-2012, în care a exploatat antiteza transparent-opac şi grafismul corsetelor şi al hamurilor ca elemente centrale ale rochiilor. În colecţia primăvară-vară 2012 intitulată sugestiv The Good Wife, Andreea Bădală şi-a imaginat femeia perfectă, casnica anilor ’50, care e atât administratorul ideal al căminului, cât şi femeia fatală care să ştie cum să menţină o relaţie amoroasă de durată. Şi de data aceasta, hainele au mecanisme ingenioase pentru dezbrăcare rapidă, detalii cu transparenţe sau decupaje care să dezvăluie suficient de multă piele încât să incite, dar suficient de puţină încât să nu cadă în vulgaritate.
Această linie fină de demarcaţie dintre lenjerie intimă şi prêt-à-porter i-a sedus şi pe buyerii străini, care au fost mai mult decât încântaţi de direcţia brand-ului MURMUR, atunci când l-au descoperit la Târgul de Prêt-à-Porter de la Paris. Andreea ne-a povestit că în fiecare zi primeşte solicitări de la clienţi din străinătate. În prezent, piesele sunt de vânzare în boutique-uri on-line din Londra şi Paris, cel mai celebru fiind Mise en Cage. În plus, colecţiile MURMUR sunt promovate pe nenumărate blog-uri şi site-uri internaţionale. În România, puteţi achiziţiona linia Murmur prin comandă directă la showroom-ul deschis publicului sau on-line pe Molecule-F.
Pentru viitor, echipa din spatele brand-ului şi-a propus să dezvolte linia MURMUR Take Away, care va fi o extensie la preţuri accesibile a brand-ului, astfel încât oricine e pasionat de design-ul MURMUR să îşi poată achiziţiona o piesă.
text: Ioana Voicu
Foto: Claudiu Enescu
showroom MURMUR: Strada Icoanei, nr. 75 A, Bucureşti
Rochia Prinţesei Catherine (creaţie Alexander McQueen)
Posted by on 29 April, 2011
S-a discutat mult despre rochia celei care cu ceva timp în urmă a devenit Prinţesa Catherine, ducesă de Cambridge. A fost suficient să o zărim pe Sarah Burton, designerul casei Alexander McQueen, aranjând trena miresei la intrarea în maşina oficiala, ca să ne dăm seama că speculaţiile lumii întregi s-au adeverit. Prinţesa Catherine a fost înveşmântată la nunta de poveste într-o superbă rochie semnată Alexander McQueen. Fosta domnişoară Middleton a ales casa de modă britanică pentru frumuseţea şi măiestria manufacturii tradiţionale, dar şi pentru tehnica specială de realizare a vestimentaţiei. Ea şi-a dorit să îmbine tradiţia cu modernitatea şi cu viziunea artistică ce caractezizează activitatea marelui McQueen. Aşa că a fost aproape de Sarah Burton în procesul de creaţie al rochiei sale.
Rochia rezumă măiestia şi eleganţa atemporală britanică. Designul şi combinaţiile de dantele lucrate manual reprezintă un tribut adus breslelor de manufacturieri britanici. Rochia păstrează o linie clasică, foarte feminină şi este decorată cu elemente romantice.
Rochia este realizată din satin gazar în nuanţe de alb şi ivoriu. Fusta simbolizează deschiderea unei flori, cu arcade din satin gazar alb şi pliuri. În partea din spate fusta se continuă cu o trenă de 2.7 metri, mai scurtă decât cea pe care Diana a purtat-o la nunta cu Prinţul Charles. Corsetul din satin ivoriu este foarte bine strâns la nivelul taliei şi căptuşit pe coapse şi reprezintă o pieasă iconică pentru creaţia lui McQueen, fiind bazat pe tradiţia victoriană a corsetăriei. Rochia se închide la spate cu 58 de butori realizaţi din organza şi gazar fixaţi în bucle Rouleau. Juponul este realizat din tulle de mătase împodobit cu dantelă Cluny şi Chatilly.
Dantela aplicată pe corset şi la baza rochiei a fost realizată manual de Şcoala Regală de Broderie de la Curtea Palatului Hampton. Designul dantelei a fost realizat şi aplicat prin tehnica Carrickmacross, care datează din Irlanda anilor 1820. Florile brodate au fost decupate din dantelă şi montate individual pe tulle din mătase ivorie pentru a crea un design unic, organic, care încorporează trandafiri, ciulini, narcise şi trifoi. Tullul a fost fixat pe nişte suporturi speciale, iar decupajele din dantelă au fost aplicate extrem de minuţios la o distanţă de 2-3 milimetri. Broderii s-au spălat pe mâini la fiecare 30 de minute pentru a păstra firele şi aplicaţiile curate, iar acele au fost schimbate la fiecare trei ore pentru rămâne mereu foarte ascuţite.
Pentru că dantelele au fost luate din zone diferite s-a acordat o mare atenţie ca florile să aibă aceeaşi culoare. Întregul proces a fost supervizat de Sarah Burton şi întreaga echipă din studioul de creaţie Alexander McQueen.
Pantofii miresei au fost realizaţi tot în atelierele McQueen, din satin Duchesse ivoriu, cu aplicaţii din dantelă realizată manual.
Vălul Prinţesei Catherine a fost realizat din straturi de tulle moale din mătase, cu aplicaţii florale realizate de Şcoala Regală de Broderie. Vălul a fost susţinut de o tiară din diamante pe care Regina Elisabeta i-a împrumutat-o miresei. Tiara a fost realizată de Cartier în 1936 şi a fost cumpărată de Ducele de York, viitorul Rege George VI, pentru ducesa Elisabeta I. Regina Elisabeta a II-a a primit tiara cadou de la mama ei la vârsta majoratului.
Cerceii miresei poartă semnătura Robinson Pelham şi sunt cadoul de nuntă pe care Catherine l-a primit de la părinţii ei. Au forma unei frunze de stejar stilizate, cu un diamant în formă de pară la bază şi o ghindă bătută în diamante montată în centru.
Buchetul are formă de scut şi este realizat din fire de mirt, lăcrămioare, garofiţe turceşti şi zambile. A fost creat de Shane Connolly şi inspirat de semnificaţia florilor în familia regală şi în familia Middleton.
Firele de mirt din buchet au fost luate din arbustul plantat de Regina Victoria în 1845, dar şi din cel din care a fost realizat buchetul Reginei Elisabeta a II-a, la nunta din 1947. Tradiţia mirtului în familia regală a început după ce Regina Victoria a primit un buchet de mirt de la bunica Prinţului Albert în timpul unei vizite la Gotha, în Germania. În acelaşi an, Regina Victoria şi Prinţul Albert şi-au cumpărat casa Osbourne, ca loc de odihnă, iar o crenguţă din acel buchet a fost plantată lângă peretele terasei, unde continuă să crească şi astăzi.
