MAUVERT

Dacă am învățat o lecție de când sunt la București, cu siguranță este aceea că nimic din ceea ce am făcut până acum nu e suficient. Nu e suficient ‘să fii pasionat de modă’, să ai cu câteva grade orizonturile mai extinse decât media sau să fii pe placul familiei.

Nutresc de ceva timp ideea că am 20 de ani și că vrând-nevrând, mă poziționez în niște categorii și niște arhetipuri sociale. Să fie acestea bune sau rele, e o chestiune deosebit de alambicată și subiectivă. De unde văd eu lucrurile, e deopotrivă îmbucurător și iritant pentru ego-ul unui individ în plină dezvoltare personală să facă parte din cercul celor care iau parte la aceleași prezentări de modă, frecventează cu regularitate același club, ascultă, în linii mari, același tip de muzică nu-chiar-atât-de-comercială, urmăresc anumite site-uri de referință, trăiesc pe facebook – ”acest MediaFax al prieteniei”, cum l-a botezat, foarte isteț, cineva – și care, în general, mai pun mâna pe o carte și cumpără bilete la concerte și la teatru. Și cu cât devin mai multivalente experiențele, cu atât devii mai avid de informație – atât de însetat de a ști cât mai mult din cât mai multe domenii, încât ajungi să te întrebi dacă se leagă ceva de tine, până la urmă, și ce te face atât de special într-o lume în care procesul evolutiv-civilizator înseamnă, cu alte cuvinte, și globalizare? Nu știu ce ne singularizează într-o sferă în care toți simt nevoia disperată de a fi altfel, când, de fapt, împărtășesc același stil de viață, însă știu ce ne păstrează motoarele în funcțiune. Sunt poveștile incredibile ale unor oameni care, una peste alta, trăiesc frumos și care ne alimentează constant dorința de răzbi, cumva, în lumea aceasta civilizată, dar cu reflexie de junglă în care trăim.

Tot cugetând în absența-mi nejustificată de pe acest blog, mi-am pus o sumedenie de întrebări de natură organizatorică, estetică și chiar de scriitură. Faptul că am pus jos condeiul nu a făcut decât să-mi lase timp să lecturez dantelăriile gândurilor altora, mult mai pricepuți și înzestrați cu harul divin al înșirurii cuvintelor decât mine. Așadar, e clar, nu scriu nici pe departe atât de seducător pe cât mi-aș dori. Apoi, pentru toate lucrurile din lume, pentru cine scriu ? Pentru mama și prietenele ei ? Pentru foștii colegi, cărora scrisul pe blog orientat spre modă li se părea ceva total în afara acestei lumi ? Ei bine, pentru că nebuloasa aceasta îmi provoacă angoase, vreau să știu, mai exact, cine sunt cele două-trei sute de oameni care încă accesează zilnic blogul mauVErt, în condițiile în care ultimele luni au fost teribil de secetoase în idei.

Să nu ne înțelegem greșit, iubesc adresa mauvert.wordpress.com. E o carte de vizită care ne-a deschis multe porți și cu care am defilat cu capul sus în peisajul modei românești, însă simt că o schimbare e necesară și iminentă. E, sunt sigură, sentimentul că nu mai suntem copiii de 16 ani care așterneau pe hârtie electronică absolut orice le trecea prin minte. Aș vrea să nu se înțeleagă că e vorba de ideea atât de românească și de odioasă de ”ce zice lumea” ci, mai degrabă, teama de a nu fi suficient de (bine) informați sau de a nu fi întotdeauna la nivelul așteptărilor. Însă mereu după asemenea dileme existențiale îmi revin automat în minte clișee americane precum ”you don’t fail until you quit” sau îmbărbătarea unei (foarte) tinere doamne, care-mi spunea zilele trecute că în lumea asta e nevoie de oameni care să aibă curaj să scrie.

Toate acestea și o nouă viziune asupra blogului – mult mai direcționat pe moda românească, pe oameni și pe poveștile lor, cu un layout îmbunătățit (anyone?) și cu schițele lui Agnes Keszeg mai bine puse în evidență-, îmi spun că vom reveni, încet-încet, la tastatură. Mai maturi, mai atenți și mai dispuși să divulgăm părți din destinele noastre modest-fabuloase.

Ioana Voicu

mauVErt